Biserica

Încă din vremuri mai vechi, biserica a servit mingirenilor ca una din cele mai importante și necesare instituții de educație, atât religioasă, cât și moral-spirituală.

Biserica din Mingir a rezistat timpului și a devenit în prezent un lăcaș unde oamenii pot veni petru a-și găsi liniștea interioasă și de a obține liniște sufletească prin rugăciuni. În acest lăcaș sfânt s-au unit vieți prin cununie și au avut loc slujbe de botez ale copiilor, de asemenea sărbătorile religioase precum Crăciunul, Boboteaza și Paștele au un farmec aparte de o frumusețe deosebită.

Biserica este vizitată anual atât de locuitorii satului cât și de oameni străini care nimerind pe meleagurile Mingirului nu ezită să viziteze acest lăcaș și să asiste la slujbele care au loc.

Din vremuri vechi, în Mingir au existat biserici de lemn, una din ele fiind menţionată în izvoare istorice în anul 1776. Pe parcursul timpului, aceasta i-a avut în calitate de paroh pe:

– Onofreu Ghițeu (1742-1818), paroh al bisericii în anii 1770-1793;

– Scarlat Ardare (1746-1821), paroh al bisericii în anii 1788-1820;

– Gheorghe Bârzu (1766-1831), paroh al bisericii (anii nu se cunosc);

– Ştefan Nemțanu (1838-1911), paroh al bisericii în anii 1879-1911.

Prima piatră de la temelia noii biserici a fost pusă în cinstea mutării a sfintelor moaște a Sf. Nicolai, iar moaștele au fost puse în primăvara anului 1873 pe data de 9 mai. Biserica în formă de cruce cu două cupole este construită din cărămidă roșie, acoperișul fiind din țiglă zincată. În anul 1873 începe construcţia bisericii de cărămidă, finalizată în anul 1880, a servind drept lăcaş de cult în toată perioada ulterioară, inclusiv în perioada sovietică.

Pentru prima dată biserica a fost sfințită în anul 1881 de către Mitropolitul Iacovam de Huși.

În prezent, în biserica ortodoxă din sat cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” slujeşte preotul paroh Vitalie Ursu.

Hramul se sărbătoreşte la 22 mai – ziua strămutării moaştelor Sf. Nicolae.